1. ŞERBAN CANTACUZINO
– personalitate europeană –
Cantacuzinii, prin Andronic Cantacuzino (circa 1553 – circa 1600), unul dintre principalii susŃinători
ai viitorului domn Mihai Viteazul, şi-au făcut simŃită prezenŃa în łara Româneasca spre anul 1590. Ei aveau
au
legătură cu Cantacuzinii greci, scoborâtori din familia energicului general de oşti bizantine, devenit împărat
sub numele de Constantin al VI-lea. Dintre cei trei urmaşi ai lui Andronic, cel mai strălucit a fost Constantin
Cantacuzino, născut în 1598, care în 1625 s a stabilit în łara Românească, începând o lungă carieră politică,
8, s-a
fiind cel mai longeviv „om de taină” (postelnic) pe care istoria noastră îl consemnează timp de 23 de ani,
acoperind întreaga domnie a lui Matei Basarab (1632 – 1654).
Din căsătoria, încheiata în 1628, cu Elina, cea de a doua fiică a fostului domn Radu Şerban (1602 –
, de-a
1611), descendent al voievozilor Basarabi, au rezultat 11 copii, care s au dovedit fiecare dintre ei, băieŃi sau
s-au
fete, oameni activi în treburile lor de famil dar şi în societate.
familie,
Născut în 1634, al doilea dintre copii, Şerban Vodă Cantacuzino, va fi cel mai strălucit dintre cei trei
,
membrii ai marii familii care au purtat coroana domnească în Moldova şi łara Românească.
InstrucŃia şi-a început-o cu mama sa Elina şi perceptori,
o
de regulă greci, în casa părintească şi a continuat-o pe băncile
continuat
noii şcoli târgoviştene, «Schola graeca e latina», înfiinŃată la
Schola latina
iniŃiativa părintelui său, în 1646. Apoi a fost trimis la Marea
Şcoală a Patriarhiei de la Constantinopol, unde a fost coleg cu
pol,
moldoveanul Nicolae Milescu Spătarul (unul dintre marii
călători spre noi popoare şi culturi care au urmat după primul
înconjur al lumii, cel care a călătorit între 1675-1678 prin
1675
Siberia în Extremul Orient, lăsând o interesantă descriere a
d
acestor Ńinuturi.) Comparat cu cei cinci fraŃi era extrem de
insistent şi autoritar. Fire năvalnică „de o statură uriaşă, cu
de
ochii mari şi vocea de tigru”, „se avea singur sfetnic, alt sfat nu
se
mai încăpea acolo” (dintr-o însemnare a vremii). Cu o excepŃie,
o
Doamna Maria, cea de-a doua soŃie, despre care se spune ca îl mai povăŃuia în unele momente.
a
În timpul luptelor pentru putere din anii 1658 – 1660 dintre domnitorul Constantin Basarab zis
și Cârnul și Grigore Ghica, Șerban Cantacuzino ține partea celui din urmă care-l răsplătește pentru serviciile
erban l răsplăte
sale dăruindu-i moșia de la Cotroceni, în posesia căreia însă, intră mult mai târziu. Perioada 1660-1671
ia căreia
reprezintă o perioadă grea pentru fam familia Cantacuzinilor: uciderea bătrânului postelnic Constantin
: Cons
Cantacuzino, sugrumat în pivnița de la Snagov sau persecuțiile din parte lui Grigorie Ghica Vodă, datorită
a te
intrigile lui Stroe Leurdeanul și Dumitra
i Dumitrașco Cantacuzino grecul. Toate aceste întâmplări, fac ca Șerban
Cantacuzino să intre în posesia moșiei Cotrocenilor, decât după 11 ani și 5 luni, adică în anul 1671. Un al
iei
episod important din viaŃa tumultoasă a lui Şerban Cantacuzino îl reprezintă prigoana lui Duca Vodă, care
ant
ajunsese atotputernic în vremea respectivă, ce caută chiar sa-l suprime pe acest eventual pretedent: trimite
emisari în secret să-l prindă, dar Doamna îl în
l înștiințează și atunci Șerban Cantacuzino fuge, în ziua de 7
erban
1
octombrie 1678, la moșia sa de la Cotroceni. Aici sursele istorice ne relatează că stă ascuns trei zile și se
ia Aici,
roagă Sfinților Serghie și Vach să intervină pe lângă Nă
i Născătoarea de Dumnezeu să-l scape de vrajmașii lui și
l vrajma
de va scăpa sănătos, va ridica acolo o biserică măreaŃ 2.
a măreaŃă
Reuşeşte să fugă la Rusciuc și de acolo să ajungă la Constantinopol. În ziua de 18/28 noiembrie 1678,
i
protectorul său, mare vizir Kara Mustafa, îi înmânează la Adrianopole, firmanul de domnie din partea
izir
padişahului Suleiman al II– lea. Cei zece ani de domnie (1678 – 1688) Şerban Cantacuzino îi va dedica unei un
opere vaste: diplomat, ctitor, mecena a culturii româneşti.
: al
La cinci luni de la descinderea sa în Bucureşti, la 26 mai 1679, domnul începe înălŃarea mânăstirii
Cotroceni, pe care o dorea drept loc de veşnică odihnă a Cantacuzinilor. Nu s-a mulŃumit numai cus-
1
Ionescu , G. M. - Originile Cotrocenilor, Ed. I.V. Socecu, Bucure
București, 1902, p. 43;
2
Şi noul domnitor s-a Ńinut de cuvânt - la 26 mai 1679 a început a clădi actuala biserică a Cotrocenilor, terminând-o
terminând
în octombrie 1682.
2. susŃinerea lăcaşurilor de cult, a ridicat primul han domnesc la Bucureşti, care îi poartă numele. A înfiinŃat
Şcoala Domnească de la „Sf. Sava”, a patronat efortul unei echipe de învăŃaŃi care, sub îndrumarea
stolnicului Constantin Cantacuzino, au tradus în limba română şi au tipărit, în 1688, Biblia, cartea
fundamentală a Bisericii creştine dăruită „neamului românesc”: „rumâni, moldoveni, ungrovlahi”. A sprijinit
tipărirea altor cărŃi de cult, printre care şi Evanghelia, răspândite în tot spaŃiul locuit de români şi dincolo de
hotare.
S-a ocupat cu grijă de menŃinerea bunelor legături cu înalŃii dregători otomani, marele vizir Kara
Mustafa fiind, până în 1683, principalul său protector. Cum Imperiul Otoman pregătea cea din urmă sforŃare
de a pătrunde dincolo de centrul Europei, Şerban Cantacuzino, alături de ceilalŃi doi principi români Mihai
Apafi şi Gh. Duca, va participa la cel de-al doilea asediu al Vienei (14 iulie–12 septembrie 1683) – prin
atitudinea şi faptele lor, principii români aflându-se în ambele tabere: împotriva dorinŃei lor, în cea otomană,
conform statutului pe care îl aveau atunci Ńările lor, iar în cea creştină, cu toată speranŃa în victoria acesteia,
victorie pe care au încercat s-o ajute pe diverse căi. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la
campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la
Székesfehérvár, în Ungaria. Din cauză că turcii nu le-au acordat încredere creștinilor, aceștia au fost puși să execute
sarcini în domeniul infrastructurii, mai precis să construiască două poduri pe Dunăre, unul în amonte și altul în aval de
Viena. Pentru aceasta, românii și-au stabilit tabăra pe un deal în pădurea Schönbrunn, acolo având lemn din belșug.
Profitând și de pasivitatea domnului moldovean, Șerban Cantacuzino a preluat inițiativa sprijinirii pe
ascuns a forțelor creștine. Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul român
trimitea de fapt soli având ca scop informarea vienezilor despre mișcările din tabăra turcească; ba chiar mai
mult, a dezvoltat un sistem secret de comunicații, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul turcilor. În
momentele în care armatele românești erau nevoite să bombardeze orașul, acestea fie umpleau tunurile cu
paie, fie foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime zidurilor vieneze. Șerban Cantacuzino a
întârziat cât mai mult construcția celor două poduri, facilitând totodată distrugerea lucrărilor de către
„dușmani”. În ziua bătăliei decisive de pe dealul Kahlenberg (12 septembrie 1683) între armatele regelui
Ioan III Sobieski al Poloniei și forțele turcești conduse de marele vizir Kara Mustafa Pașa, românii au privit
desfășurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor.
Acțiunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurarea Vienei, permițând
creștinilor să cunoască dinainte intențiile turcilor și oferindu-le răgazul pentru a-și regrupa și întări forțele.
Aprecierile austriecilor la adresa comandantului român nu au întârziat să apară. Generalul Wallenstein îl
laudă pentru „acele frumoase fapte”, ca și „pentru bunele cugete ce hrănești în inima ta”3 , iar Kunitz,
rezidentul austriac din tabăra turcească, aflase că domnitorul dorea „victoria armatelor împăratului asupra
dușmanului ereditar și înfruntarea trufiei sale” 4 și emite un raport cifrat, destinat coaliției creștine, în
legătură cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino.
Drept recunoștință, după bătălie Șerban Cantacuzino a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte
al Sfântului Imperiu Roman. Totodată, cei doi conducători au continuat să poarte o corespondență secretă în
vederea organizării unei cruciade de eliberare a Constantinopolului, în fruntea căreia urma să se afle chiar
domnitorul român. Acesta fusese recunoscut de Austria și Rusia ca urmaș al împăraților Cantacuzini. Totuși,
aceste tratative pentru obținerea sprijinului nu s-au desfășurat fără obstacole, căci, după cum menționează
cronicarul Ion Neculce, „opinteau nemții să fie Dunărea hotar”. Domnitorul muntean hotărăște să nu cedeze
la „cele multe și peste putință cereri [...] ale nemților”5.
În timpul asediului, Șerban Cantacuzino a poruncit ca în fața cortului său să fie ridicată o cruce mare
de 5 metri din stejar, vizibilă de la mare depărtare. Aceasta purta o inscripție latină cu dublu sens, însăși cei
10 - 12 mii de români rugându-se pentru izbânda împăratului și atât. Față de turci el era sultanul de la
Constantinopol, însă în realitate se rugau pentru cel roman. Inscripția de pe cruce spune:
3
Popescu, Alexandru - Șerban Cantacuzino, București, Editura Militară, 1978, p. 132;
4
Idem, p. 149;
5
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1959, pp. 88 - 92
3. + CRUCIS EXALTATIO EST În traducere:
CONSERVATIO MUNDI CRUX DECOR „+ Înălțarea crucii este mântuirea lumii, crucea este
area
ECCLESIAE CRUX CUSTODIA REGUM podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este
CRUX CONFIRMATIO FIDELIUM CRUX întărirea credincioșilor, crucea este gloria îngerilor și
ilor,
GLORIA ANGELORUM ET VULNUS
DEMONUM
vătămarea demonilor.
—————————— ——————————
NOS DEI GRATIA SERVANUS Noi, Șerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe
erban
CANTHACUZENUS VALACHIAE al Valahiei Transalpine, domn și singur stăpân al ei etc. am
i
TRANSALPINAE PRINCEPS EIUSDEMQUE
PERPETUUS HÆRES AC DOMINUS §
ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate
EREXIMUS CRUCEM HANC IN LOCO închina în orice zi, cinstit întru veșnică memorie a sa și a
nică
QUAVIS DIE DEVOTIONE POPULI ET lor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de
diului
SACRO HONORATIO IN PERPETUAM SUI către mahomedanii conduși de vizirul Kara-Mustafa Pașa,
i Kara
SUORUMQUE MEMORIAM TEMPORE
1 septembrie 1683.
OBSIDIONIS MAHOMETANAE VEZIRIO
KARA MUSTAPFA BASSA VIENNENSIS Călătorule,
INFERIORIS AUSTRIAE MENSE SEPTEMB
SE adu-ți aminte de moarte!”
DIE I. ANNO
O 1683
VIATOR Crucea care dăduse curaj și speranță asediaților din
i speran
Viena a fost furată în 1785, fiind înlocuită cu o copie.
MEMENTO MORI
Crucea originală se regăsește azi la castelul Geyerau din
te
Ljubljana. Capela a fost construită în 1927 la o oarecare distanță de locul original al crucii, din strada
ă
Hohenberg, deoarece pe locul acela fuseseră construite case. A fost avariată în timpul celui de-Al Doilea
timpul de
Război Mondial, fiind reparată de abia în 1961. Capela are în interior replica la scară redusă a crucii precum
și reproducerea portretului lui Șerban Cantacuzino din mănăstirea Cotroceni.
erban
Monumentul este cunoscut azi ca și „Capela moldovenească” (în germană „Moldauer
i
Kapelle”) și se află la intersec dintre Arnsburggasse și Betty Roose
i intersecția i
Weg.
În fața capelei a fost ridicat în 1983, pentru a marca împlinirea a
a
300 de ani de la marea bătăliei, bustul domnitorului muntean.
De asemenea, în 1999 Academia Română a montat o placă pe
,
biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg ce comemorează contribu ia contribuția
soldaților români la depresurarea Vienei.
ilor
Împreună cu acea cruce, drept amintire vienezilor, Șerban Cantacuzino a mai lăsat pe câmpul de bătălie
erban
și un steag de luptă. Acesta este realizat din mătase peste care a fost pictată în ulei icoana Mântuitorului
i
stând pe tronul împărătesc, binecuvântând cu mâna dreaptă și ținând Evanghelia deschisă în mâna stângă. În
inând
dreapta lui Iisus se află înscris în româ
românește „Vitejia dreaptă să biruească” și trei stele cu câte șase raze,
i
dispuse una sub alta. Cealaltă față a steagului nu mai poate fi văzută astăzi deoarece pe ea a fost aplicat un
ă
suport de pânză. Steagul a ajuns la muzeul din Dresda de unde, în 1937, a fost readus în România și expus la
fost
Muzeul Militar din București. Actual se află în colec
ti. colecțiile Muzeului Național de Istorie a României.
ional
Deşi avea o splendidă vilă la Bosfor, a început zidirea unui palat în cartierul Fanar din Istambul. La
începutul lui octombrie 1688, bolnav fiind, trimite o delegaŃie solemnă la Viena pentru semnarea
brie
înŃelegerilor stabilite după lungi tratative. Cei 300 de membrii ai delegaŃiei au fost ajunşi din urmă la
Bratislava aducându-li-se vestea morŃii domnului.
se
![susŃinerea lăcaşurilor de cult, a ridicat primul han domnesc la Bucureşti, care îi poartă numele. A înfiinŃat
Şcoala Domnească de la „Sf. Sava”, a patronat efortul unei echipe de învăŃaŃi care, sub îndrumarea
stolnicului Constantin Cantacuzino, au tradus în limba română şi au tipărit, în 1688, Biblia, cartea
fundamentală a Bisericii creştine dăruită „neamului românesc”: „rumâni, moldoveni, ungrovlahi”. A sprijinit
tipărirea altor cărŃi de cult, printre care şi Evanghelia, răspândite în tot spaŃiul locuit de români şi dincolo de
hotare.
S-a ocupat cu grijă de menŃinerea bunelor legături cu înalŃii dregători otomani, marele vizir Kara
Mustafa fiind, până în 1683, principalul său protector. Cum Imperiul Otoman pregătea cea din urmă sforŃare
de a pătrunde dincolo de centrul Europei, Şerban Cantacuzino, alături de ceilalŃi doi principi români Mihai
Apafi şi Gh. Duca, va participa la cel de-al doilea asediu al Vienei (14 iulie–12 septembrie 1683) – prin
atitudinea şi faptele lor, principii români aflându-se în ambele tabere: împotriva dorinŃei lor, în cea otomană,
conform statutului pe care îl aveau atunci Ńările lor, iar în cea creştină, cu toată speranŃa în victoria acesteia,
victorie pe care au încercat s-o ajute pe diverse căi. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la
campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la
Székesfehérvár, în Ungaria. Din cauză că turcii nu le-au acordat încredere creștinilor, aceștia au fost puși să execute
sarcini în domeniul infrastructurii, mai precis să construiască două poduri pe Dunăre, unul în amonte și altul în aval de
Viena. Pentru aceasta, românii și-au stabilit tabăra pe un deal în pădurea Schönbrunn, acolo având lemn din belșug.
Profitând și de pasivitatea domnului moldovean, Șerban Cantacuzino a preluat inițiativa sprijinirii pe
ascuns a forțelor creștine. Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul român
trimitea de fapt soli având ca scop informarea vienezilor despre mișcările din tabăra turcească; ba chiar mai
mult, a dezvoltat un sistem secret de comunicații, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul turcilor. În
momentele în care armatele românești erau nevoite să bombardeze orașul, acestea fie umpleau tunurile cu
paie, fie foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime zidurilor vieneze. Șerban Cantacuzino a
întârziat cât mai mult construcția celor două poduri, facilitând totodată distrugerea lucrărilor de către
„dușmani”. În ziua bătăliei decisive de pe dealul Kahlenberg (12 septembrie 1683) între armatele regelui
Ioan III Sobieski al Poloniei și forțele turcești conduse de marele vizir Kara Mustafa Pașa, românii au privit
desfășurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor.
Acțiunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurarea Vienei, permițând
creștinilor să cunoască dinainte intențiile turcilor și oferindu-le răgazul pentru a-și regrupa și întări forțele.
Aprecierile austriecilor la adresa comandantului român nu au întârziat să apară. Generalul Wallenstein îl
laudă pentru „acele frumoase fapte”, ca și „pentru bunele cugete ce hrănești în inima ta”3 , iar Kunitz,
rezidentul austriac din tabăra turcească, aflase că domnitorul dorea „victoria armatelor împăratului asupra
dușmanului ereditar și înfruntarea trufiei sale” 4 și emite un raport cifrat, destinat coaliției creștine, în
legătură cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino.
Drept recunoștință, după bătălie Șerban Cantacuzino a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte
al Sfântului Imperiu Roman. Totodată, cei doi conducători au continuat să poarte o corespondență secretă în
vederea organizării unei cruciade de eliberare a Constantinopolului, în fruntea căreia urma să se afle chiar
domnitorul român. Acesta fusese recunoscut de Austria și Rusia ca urmaș al împăraților Cantacuzini. Totuși,
aceste tratative pentru obținerea sprijinului nu s-au desfășurat fără obstacole, căci, după cum menționează
cronicarul Ion Neculce, „opinteau nemții să fie Dunărea hotar”. Domnitorul muntean hotărăște să nu cedeze
la „cele multe și peste putință cereri [...] ale nemților”5.
În timpul asediului, Șerban Cantacuzino a poruncit ca în fața cortului său să fie ridicată o cruce mare
de 5 metri din stejar, vizibilă de la mare depărtare. Aceasta purta o inscripție latină cu dublu sens, însăși cei
10 - 12 mii de români rugându-se pentru izbânda împăratului și atât. Față de turci el era sultanul de la
Constantinopol, însă în realitate se rugau pentru cel roman. Inscripția de pe cruce spune:
3
Popescu, Alexandru - Șerban Cantacuzino, București, Editura Militară, 1978, p. 132;
4
Idem, p. 149;
5
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1959, pp. 88 - 92]()